Sistem complex de evaluare a calității și clasificare a proprietăților imobiliare

Cvartalul Floreasca - RCS 305

(cvartal, 120 blocuri, 2 - 5 niveluri, anul construirii: ~1950)
Doamna Rădulescu, o blondă fermecătoare în pozele din albumele ei vechi, a fost căsătorită cu un arhitect cunoscut al vremurilor, dintr-o familie aristocratică și bogată. El a construit blocul cu fațada din cărămidă roșie de pe Batiștei, chiar în spatele hotelului Intercontinental acum, chiar pentru ei și pentru mai multe alte familii de arhitecți...
Amplasament: 72
Estetică exterioară: 26
Estetică interioară: 18
Funcționalitate: 27
Property INDEX: RS 305 (Locul 307/373)
Cvartalul Floreasca, Property INDEX (residential) GB Real Estate

Cvartalul Floreasca, cel cu blocurile despre care scriem acum, este cuprins în perimetrul: Calea Floreasca – Strauss – Verdi – Barbu Văcărescu – Rossini – Rahmaninov – Bartok – Calea Floreasca în dreptul Parcului Automatica.

De ce are Cvartalul Floreasca străzi cu nume de compozitori?

Acum aproape o sută de ani, primarul de atunci al Bucureștiului a chemat trei arhitecți  și le-a cerut să construiască un cartier de blocuri cu apartamente mici și ieftine pe locul fostei gropi de gunoi a orașului. Se întâmplă să știu cum s-au întâmplat lucrurile direct de la unul dintre acești trei arhitecți. De la soția lui, mai precis, Doamna Maria Rădulescu. Erau o familie celebră în Bucureștiul interbelic, însă și în lumea mondenă din Berlin și Paris. Chiar am scris mai multe articole despre ei de-a lungul vremii, și o să scriu câteva cuvinte și mai jos, la sfârșitul textului.

Soțul Doamnei Rădulescu (nu-i mai țin minte numele) a făcut planificarea urbanistică și parcelarea unei bune părți a ceea ce vedem acum în cartierul Floreasca. Și tot el a cerut ca să fie date străzilor nume de compozitori – ei având cu toții în familie o educație muzicală aleasă. De aceea au multe străzi acele nume ciudate unor bucureșteni, pe care le stâlcesc amuzant la pronunțare: Chopin, Ceaikovski, Glinka, Bach, Puccini, Bizet, Verdi, Rahmaninov, Strauss, Beethoven…

Așadar, au făcut blocuri ieftine în noul Cartier Floreasca, cu apartamente pe care și le puteau permite cei din clasele medii, și chiar mai jos de ele. Străzi înguste și drepte, paralele, altele perfect perpendiculare, blocuri cu înălțime maximă de patru niveluri, pentru a nu fi nevoie de lifturi. Au plantat copaci, mulți copaci, au făcut mici grădini în jurul lor. Știau că acum, peste o sută de ani, vom vedea copaci mari și umbroși si vom spune că iată, ce locuri frumoase, dar ei au trăit în mare austeritate atunci.

Când au înșfăcat comuniștii puterea, și-au dat seama că e un lucru bun ce au început ei, și au continuat proiectul. Mai ales că se potrivea perfect cu planurile lor de a face blocuri peste tot, așa cum le-au făcut pe cele din cvartalele Kiseleff, Eroilor sau Primăverii, despre care am scris deja, cam în aceeași perioadă. Și foarte surprinzător, au păstrat numele burgheze ale străzilor din Cvartalul Floreasca!!! Construirea unor noi blocuri a continuat în ritm susținut în anii 50 – 60, cu aceleași concepte și chiar planuri arhitecturale, așa că acest cartier e foarte unitar din acest punct de vedere. O foarte plastică și frumoasă descriere a făcut Alexandru Nemoianu, ajungeți la ea apăsând pe linkul de mai jos.

Sigur, după atâta timp, blocurile s-au deteriorat, mai ales că primarii de după revoluție nu au mai investit în refacerea lor, și nici măcar în menținere. Câteva au fost reparate pe banii locatarilor, însă foarte puține, pentru că, având apartamente mici și multe, nu reușești aproape niciodată să-i aduci pe toți la un numitor comun. În unele e atât de murdar și un miros atât de sordid în spațiile comune, încât îți ții respirația până ajungi la destinație, sperând că în apartament e altfel. Însă rareori se întâmplă ca mirosul să se oprească la ușă și să se sfiască să intre… ☹

Și spațiile dintre blocuri sunt îmbâcsite, puține grădini au mai rămas funcționale, să iasă acolo vecinele la o cafea. Pe străzile mari (Calea Floreasca, Barbu Văcărescu), dar și pe cele de trecere, în egală măsură (Ceaikovski, Glinka), traficul a devenit infernal, așa să tot farmecul cartierului se duce acolo pe apa sâmbetei. Ba încă și pe următoarele străduțe în spatele lor. Apartamentele în aceste blocuri vechi din Cvartalul Floreasca se vând cu prețuri în jurul a 2,000€/mp util, când mai sus, când mai jos, dar nu prea mult. (George Butunoiu – august 2022)

*

Și o scurtă poveste despre Doamna Rădulescu și despre arhitectul dânsei soț…

Doamna Maria Rădulescu provenea dintr-o familie de mari intelectuali și artiști, fiind și verișoara Margaretei Sterian, printre alții. Scriitoare și traducătoare (a tradus tot Gide, dar și alți scriitori francezi) cunoscută încă de tânără în elitele culturale, era protectoarea bogată a copiilor teribili ai vremurilor (Eliade, Cioran, Acterienii), aceștia mai mici cu o jumătate de generație decât dânsa. Îi hrănea când ajungeau în zonă, și mai dormeau și acolo uneori, când se făcea prea târziu ca să mai ajungă pe la casele lor. Cum nu toți reușeau să prindă un loc pe canapea, adormeau direct pe covoare… Am cunoscut-o pe Doamna Rădulescu pe vremea comuniștilor, când eu intrasem la facultate și dânsa avea peste 90 de ani.

Doamna Rădulescu, o blondă fermecătoare în pozele din albumele ei vechi, a fost căsătorită cu un arhitect cunoscut al vremurilor, dintr-o familie aristocratică și bogată. El a construit blocul cu fațada din cărămidă roșie de pe Batiștei, chiar în spatele hotelului Intercontinental acum, chiar pentru ei și pentru mai multe alte familii de arhitecți. Pentru ei și-au rezervat tot etajul 9 (ultimul) și acoperișul blocului pe care au construit o piscină – se pare că primul bloc (și singurul din București și din țară, multă vreme) cu piscină pe acoperiș. La etajul 8 locuia arhitectul Marcu (posibil chiar marele Duiliu Marcu, dar nu sunt sigur), pe a cărui soție am cunoscut-o tot atunci, și care mi-a povestit ce proiecte a avut soțul ei – de aceea bănuiesc că era vorba despre Duiliu Marcu, fiindcă toate erau de anvergură. Și doamna Rădulescu și Doamna Marcu, la fel de bătrână, au rămas să locuiască în acel bloc construit de ei înșiși până prin anii 80, când le-am cunoscut eu.

Doamna Rădulescu și soțul ei mergeau des la Paris și la Berlin în perioada interbelică, și aveau în fiecare dintre aceste orașe câte o limuzină decapotabilă foarte mare, exact ca în filme. Când ajungeau, ziarele mondene deja anunțau evenimentul: iarăși a sosit în Paris misteriosul cuplu de străini, cu fermecătoarea blondă și frumosul turc, și se plimbă în luxoasa lor mașină decapotabilă… (soțul ei era foarte brunet, și la Paris și Berlin îl credeau turc). Mi-a arătat și mie câteva astfel de ziare, pe care le mai păstrase. Și la fel de interesantă a fost și soarta singurului lor copil, pianist, educat acasă de însăși doamna Rădulescu, până la liceu, despre care am scris un mic articol legat de onoarea de nedezlegat a cuvântului dat… (George Butunoiu)

Referințe:

Cât de utilă este această informație? Vă rugăm să votați apăsând pe o steluță...