Sistem complex de evaluare a calității și clasificare a proprietăților imobiliare

Bătrâna Casă din strada Polonă, lângă Grădina Icoanei și Parcul Ioanid, a văzut și a suportat multe. A fost construită prin anii 30 de către Aretia Tătărescu, după planurile și cu banii ei, în timp ce bărbatul ei era ocupat cu cariera politică. Gheorghe Tătărescu nu a fost bogat, deși provenea dintr-o veche familie de generali. A făcut Dreptul, după care și-a luat doctoratul la Paris cu o lucrare despre regimul electoral și parlamentar din România. A intrat de tânăr în politică, fiind remarcat și promovat de către Ion I. C. Brătianu, apoi de către Regele Carol al II-lea. A fost Membru de Onoare al Academiei Române, iar în cariera politică Președinte al Consiliului de Miniștri (prim-ministru) și Ministru al Afacerilor Străine.

Arethia cu pozele copiilor - 1940
Arethia cu pozele copiilor – 1940

Casa e un mic palat în stil neo-brâncovenesc, pe 5 niveluri: subsolul era pivniță, demisolul cuprindea bucătăriile, spălătoria, depozite și garajul. La parter era cabinetul aghiotantului, chiar la intrare, apoi cabinetul privat al ministrului, atunci când lucra de acasă. Mai erau o sală mică pentru discuții private și cele două saloane; unul foarte mare, în care aveau loc recepțiile, și unul mai mic, în care aveau loc întâlniri, mese și în care de multe ori se țineau ședințe ale guvernului și consiliile de război. Piesa centrală de decor din sălile de jos era un șemineu monumental din piatră, sculptat de Milița Petrașcu, eleva lui Brâncuși. Și ancadramentele ușilor de la parter sunt tot din piatră, tot un cadou al Miliței Petrașcu pentru ei. Au mai fost câteva lucrări ale cunoscutei sculptorițe, dintre care o mare bancă din piatră la intrare, care au dispărut, însă.

La etaj erau dormitoarele: al Tătăreștilor și al celor doi copii ai lor, Sanda și Tudor. Tot la etaj erau și camerele de oaspeți, cu o mare terasă acoperită (dar nu închisă). La mansardă erau, de asemenea, câteva camere mici. În față era grădina cu flori iar în spate o curte mare împrejmuită de ziduri, pavată cu piatră mare de râu și cu mulți copaci bătrâni. Regele era un musafir frecvent al familiei Tătărescu și se amuza adesea venind neanunțat, mai ales pe la orele de prânz și cină, așa că Aretia Tătărescu avea tot timpul un loc liber la masă și tacâmuri pregătite. Cine sună la ușă? Sunt eu, Regele! Sigur, poftiți vă rog!.

În 1947 Gheorghe Tătărescu a fost alungat din guvern de către comuniști și de către ruși, iar în 1950 el și familia sa au fost arestați. Casa a fost confiscată. Pe atunci, Sanda Tătărescu, fiica lui, era deja căsătorită cu Ulise Negropontes, avocat, și avea doi copii mici. Li s-au dat două ore ca să-și ia câteva lucruri, însă numai haine și hârtii, nu și mobila sau orice altceva de valoare.

Doamna Sanda Tătărescu-Negropontes a fost condamnată la 5 ani de închisoare. Și după ce a ieșit din închisoare a fost de multe ori ridicată de Securitate și interogată zile la rând. Nu a vrut să plece din România, deși a avut ocazia să facă asta mai târziu, pentru că toți ceilalți din familie plecaseră deja. Ramura Negropontes, mai ales, a ajuns foarte influentă și puternică, cel mai celebru fiind, probabil, John Negropontes, șeful peste toate serviciile secrete ale SUA în administrația Bush. Doamna Sanda Tătărescu-Negropontes a trăit din salariul ei de funcționar la fisc și din lecțiile de franceză pe care le mai dădea pe furiș.

În Casa din stradă Polonă s-au aciuit comuniștii, desigur. După vreo 10 ani de lupte cu noii sălbatici, cum le spunea, Doamna a reușit să-și ia Casa înapoi cu ajutorul unui comunist cu remușcări, ce a putut să restituie mai multe astfel de proprietăți, dându-le în schimb câte o casă pe gratis celor din guvern care mânuiau pixul cu aprobări. Până la moartea ei, în 2009, Doamna Tătărescu-Negropontes a rămas apropiată de acest fost comunist și l-a lăsat să-i administreze asseturile.

Nu avea bani Doamna ca să-și refacă bătrâna Casă, așa că fostul comunist a închiriat-o unui turc pentru a deschide un restaurant. A avut o mică faima acel restaurant turcesc, dar mai mult datorită Casei, decât a mâncării. Era un restaurant discret și sunt convins că turcul nu a avut niciodată vreo autorizație de la fisc sau de pe la cei cu sanitarele ca să facă un restaurant acolo. Și nu cred că aceia care au mâncat la el ar vrea să afle vreodată cum arată ceea ce nu vedeau ei, adică bucătăriile și magaziile…

La sfârșitul lui 2005, turcul a lăsat cu greu prada din mână, deși contractul îi expirase. Casa a fost preluată de un grup de oameni de afaceri pentru a deschide un restaurant cum nu mai fusese până atunci în București. Se părea că, în sfârșit, vin vremuri mai bune pentru bătrâna Casă. S-a investit foarte mult acolo, a fost complet renovată, s-au schimbat toate instalațiile. Fiind un monument istoric, a trebuit ca absolut totul să rămână intact și orice conductă, mai ales cele pentru aerul condiționat, să fie trase numai prin interiorul zidurilor, să nu iasă absolut nimic la suprafață, nici măcar un colțișor.

Însă de blesteme nu se scapă chiar atât de ușor. A apărut un arhitect, plătit să se ocupe de amenajare. S-a uitat el de jur împrejur, a închis ochii, a cugetat câteva secunde, și a ajuns la concluzia că cel mai potrivit decor ar fi unul oriental, japonez. Cu greu l-am oprit să nu astupe șemineele și să pună un bar în fața celui monumental, din salonul mare, cel sculptat în piatră de Milița Petrașcu. Însă cel de la etaj, de unde era camera copiilor, nu i-a scăpat. L-a acoperit cu un perete de rigips, dacă nu cumva l-a și demolat cu totul înainte de a face asta, așa cum se tot vorbea pe acolo. Cred că nici acum cei care stau acolo nu știu că în spatele peretelui care sună a gol când îl ciocănești cu degetul, se află un șemineu adevărat.

Apoi domnul arhitect a studiat cu atenție basorelieful din salonul mic, cel făcut tot după schițele Miliței Petrașcu, după o simbolistică dată de Aretia Tătărescu. Și a ajuns la concluzia că „e un kitsch ordinar, cred că e momentul să nu mai fim prizonierii tuturor gusturilor învechite”. Așa că într-o zi am găsit un perete de rigips și în fața lui. Zidul de rigips era pregătit pentru decoruri cu paravane japoneze, care fuseseră deja comandate. Bine măcar că nu a dat jos basorelieful cu ciocanul… Am luat niște muncitori și noaptea am scos acoperișul de rigips. A făcut un scandal monstru arhitectul, însă nu a mai îndrăznit să-l pună la loc. În schimb, a dat tot basorelieful cu var alb, ca să nu se mai vadă decât dacă te apropii de perete.

E un arhitect emancipat acela, un adevărat om al zilelor noastre. A umplut Casa cu tapet de hârtie, unul chiar în salonul mare, la intrare. Tapet scump, e drept! Apoi a pus lămpi, lustre și veioze de plastic peste tot, chiar și pe mese. Și scaune de plastic, însă nu oarecare, ci unele de câteva sute de euro bucata, e drept și asta. Însă o parte nebănuită a personalității sale, bine ascunsă după figura sa virilă, accentuat masculină, a ieșit la iveală când ne-a umplut de fundițe, de cănăfei, de pernuțe și, mai ales, de perdele și draperii roz și crem. Dar nu de orice fel, ci din acelea de voal și de dormitor. Mari, lungi, prelungindu-se pe podea. Până și în grădină a vrut să ne pună perdeluțe. (George Butunoiu)

*

Milița Petrașcu e considerată cea mai înzestrată femeie-sculptor a României în secolul XX, neîntrecută maestră în arta portretului, participantă la mișcarea artistică de avangardă din țara noastră din perioada interbelică, mai ales la gruparea constituită în jurul revistei “Contimporanul”.

Milița Petrașcu este cea care-l convinge pe Brâncuși să renunțe la proiecte importante în Franța, pentru a veni în țară și a realiza, la Târgu Jiu, renumitul ansamblu ce culminează prin “Coloana fără sfârșit”. Este perioada când Brâncuși, aflat în România, îi pozează Miliței Petrașcu, ea realizând primul portret al sculptorului, turnat în bronz, în prezent amplasat în Piața Dorobanți din capitală. Ușurința de care Milița Petrașcu dădea dovadă atât în realizarea sculpturilor în spiritul artei clasice, cât și în cel al artei moderne, atrage admirația lui Brâncuși, care-i mărturisește: Te pricepi să lucrezi cum vrei, figurativ sau abstract, ce bine de tine!

Scriitorul Constantin Zărnescu: În 1927, după Congresul Presei Latine la București, Milița Petrașcu este elogiată pe plan internațional. Foarte interesant este că Aretia Tătărescu, președinta Asociației Femeilor din Gorj, o invită pe Milița să ridice la Târgu Jiu un monument închinat memoriei eroilor căzuți în Primul Război Mondial. Milița realizase deja monumentul Ecaterinei Teodoroiu și era o personalitate cunoscută în Gorj. Milița refuză propunerea doamnei Tătărescu, spunând că Brâncuși este cel mai potrivit pentru a ridica un astfel de monument dedicat soldaților care s-au stins pe front. Și în acest moment începe o intensă corespondență între Milița și Brâncuși, iar în 1937 Brâncuși vine la Târgu Jiu cu intenția de a realiza o singură lucrare.

(Cele trei paragrafe de mai sus sunt extrase din articolul „Miliţa Petraşcu, eleva lui Brâncuşi”, de la Radio România Internațional)

Cât de utilă este această informație? Vă rugăm să votați apăsând pe o steluță...

Comentarii